Aniversarea Armatei SUA, ca prilej de reflectare

Simona M. VRĂBIESCU KLECKNER

Fiind, din 1971, cetățean american, am fost interesată să urmăresc la televizor parada în onoarea celei de-a 250-a aniversări a Armatei Americane (US Army), care a avut loc sâmbătă, 14 iunie 2025, la Arlington, Virginia și Washington DC, pe Constitution Avenue (VIDEO, aici), în prezența președintelui Donald Trump, care în aceeași zi împlinea 79 de ani, și a Primei Doamne Melania Trump. Data manifestației a coincis și cu Ziua Drapelului, prin care se aniversează adoptarea drapelului SUA, la 14 iunie 1777, prin rezoluția celui de-al doilea Congres Continental.

Evenimentul jubiliar a fost deschis la ora 18:30 (ora locală), cu Imnul Național al Statelor Unite ale Americii și a durat peste două ore.

Parada propriu-zisă a început cu defilarea mai multor regimente de infanterie, primele purtând uniformele vremii celor 13 Colonii Americane și Congreselor Continentale.

În total, au defilat 6.600 de militari, 150 de vehicule militare, 50 de avioane, 34 de cai și un singur câine.
În final, au fost diviziile americane care au luptat în Europa în Primul Război Mondial, și anume, Divizia 42 Infanterie, urmată de Diviziile 82 și 101 Aeropurtate, care au luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial[1].

Înființarea Armatei Americane

Necesitatea unei armate a început odată cu fricțiunile din 1774, dintre Parlamentul Britanic și coloniștii americani, față de atitudinea acestora din urmă, considerată intolerabilă, la protestul din 16 decembrie 1773 numit Boston Tea Party, când coloniștii au aruncat în mare ceaiul trimis de Londra. Din acest motiv, britanicii au luat o serie de măsuri coercitive împotriva coloniștilor, iar la rândul lor, aceștia au considerat actele emise de puterea colonială ca reprezentând o încălcare a drepturilor și libertății lor.

Coloniștii au reacționat, înființând și convocând, în luna septembrie 1774, primul Congres Continental, prin care să poată exprima nemulțumirile lor și să contracareze măsurile luate de britanici prin Legile Coercitive, emițând totodată o declarație de afirmare a drepturilor lor și hotărând să acționeze în continuare prin boicotarea bunurilor, produselor și mărfurilor trimise de britanici.
Totodată, au programat o altă întrunire a Congresului, în luna mai 1775.

În urma mai multor ciocniri cu britanicii, coloniștii au ajuns la concluzia că un război era inevitabil, mai ales după ce, în aprilie 1775, Armata Britanică a început, la Boston, să adune armele și munițiile acestora. De fapt, atunci, cu aceste prime ciocniri, a început Războiul Revoluționar.

Ca atare – înainte de convocarea stabilită pentru luna mai – pe 19 aprilie 1775, la Philadelphia, în Sala Independenței, s-a întrunit cel de-al doilea Congres Continental, unde la 14 iunie 1775, s-a hotărât înființarea și formarea unei Armate Continentale, condusă de generalul George Washington, cel care a fost învingător în Războiul de Independență.
Astfel, a putut fi adoptată Declarația de Independență din 4 Iulie 1776.

Meritele istorice ale părinților fondatori

Cred că este nimerit aici să scot în evidență câteva acțiuni ale Părinților Fondatori și ale coloniștilor, în vederea dobândirii libertății și prosperității cetățenilor și bogăției națiunii, aspecte care au stat la baza formării Americii și care i-au adus acesteia respectul în lume.

Prin cucerirea Independenței, în 1776, coloniștii și-au regăsit pacea, credința și speranța, iar dorința lor a fost aceea de a înlocui fosta aristocrație engleză cu ideea muncii fiecăruia, bazată pe merit personal, pentru ca fiecare om să devină propriul său stăpân în domeniul dorit.

Ca atare, Părinții Fondatori au întocmit documentul de bază al statului american, Constituția, adoptată la 17 septembrie 1787 și care a intrat în vigoare în 1789, și cele 10 Amendamente ale acesteia, intitulate „The Bill of Rights (Legea Drepturilor)” și întocmite de James Madison, prin adoptarea lor asigurându-se libertatea, democrația, egalitatea și prosperitatea cetățenilor[2].

Bazele prosperității economice americane 

Cât despre prosperitatea economică americană, realizată în vederea asigurării bunăstării și bogăției națiunii, Robert Curry consideră că Părinții Fondatori s-au bazat pe următoarele trei fundamente / piloni:
1.Drepturile inalienabile ale omului;

2.Adevărurile evidente

3. Economia de piață.

Primele două sunt exprimate în Constituția SUA și cele 10 Amendamente ale acesteia intitulate „The Bill of Rights”.

Cu privire la al treilea, economia de piață, ideile de bază au fost adoptate de la trei economiști: Francis Hutcheson, Adam Smith și Thomas Reid.

Conceptele și ideile lui Francis Hutcheson au precedat Războiul Revoluționar, iar George Washington credea că întemeierea Americii a fost mai bine înțeleasă cu analiza lui Hutcheson, bazată pe drepturile inalienabile și incontestabile ale omului, care nu i se pot lua sau schimba.

Adam Smith, profesor, în locul lui Hutcheson, la Universitatea Glasgow, a scris celebra lucrare „The  Wealth of Nations (Bogăția națiunilor)” (1776), care explică fundamentul economiilor de piață bazate pe principiile lui Hutcheson.
În plus, A. Smith mai credea că împărțirea muncii este sursa bogăției națiunilor, datorită capacității umane de a împrumuta, tocmi și schimba un lucru sau o situație pentru altceva sau de a alterna (Smith pare că avea în vedere abilitățile comerciale).

Thomas Reid a fost fondatorul Școlii Scoțiene a Bunului Simț, a scris cartea „An Inquiry into the Human Mind on the Principles of Common Sense (O anchetă asupra minții umane pe baza principiilor bunului simț)” (1764) și a jucat un rol esențial în Iluminismul Scoțian.
Conceptul de Common Sens reprezintă gândirea corectă ca agent moral, presupunând cererea a ceea ce este normal și fără de care nu se poate funcționa în familie, comerț și politică (pare a fi vorba de eliminarea minciunii și a corupției).
La rândul său, R. Curry a scris cartea „Reclaiming Common Sense. Finding Truth in a Post-Truth World (Recuperarea bunului simț. Găsirea adevărului într-o lume post-adevăr)” (2019).

Trebuie ținut seama și de economistul Ludwig von Mises, care crede că omul obișnuit, în capacitatea lui de consumator, este cel care determină, în cele din urmă, ce trebuie să fie produs, în ce cantitate și calitate, de către cine și unde.
Iar în capacitatea sa de votant, cetățeanul este stăpânul care hotărăște politica națiunii (este vorba de părerea cetățenilor exprimată prin exercitarea dreptului lor la vot și de care Guvernul trebuie să țină seama)[3].

Acest sistem a existat multă vreme, cât timp a dăinuit ideea independenței Americii – până la nefasta apariție a mișcării de stânga.

Infiltrarea și influența comunistă

Odată cu secolul al XX-lea, influența comunistă a pătruns și în guvernele SUA.
Voi aminti etapele de comunizare și de răspândire a virusului comunist, care a luat naștere cu teoriile lui K. Marx, iar după moartea sa, în ianuarie 1884, la Londra, s-a format Societatea Fabian (nume provenit de la generalul Fabius Maximus Verrucosus-Cunctator, cel care l-a învins pe Hannibal al Cartaginei), care a lucrat la infiltrarea neviolentă cu propagandă a comunismului pentru toate nivelele sociale. Un exemplu de infiltrare a fost un Ghid al lui George Bernard Shaw pentru femeile ce trăiesc în socialism și capitalism.

Iar după apariția lui V.I. Lenin, care critica capitalismul și promova proletariatul, sistemul de infiltrare era prin spionare, dezinformare și violență.
În 1917, el a înființat primul regim bolșevic socialist, iar, în 1919, Comintern-ul, pentru instigarea unei revoluții mondiale a proletariatului, având activiști care să conducă acțiuni subversive în vederea infiltrării Vestului.

Infiltrarea în America a trecut de la Guvern la  tineret și studențime, fiind prelucrată de activiști cubanezi.
În plus, anii ’60 și ’70 au fost marcați de Revoluția Culturală în favoarea sexului liber și consumului de droguri.
Mai existau și un grup mai violent, „Weather Underground (Vremea subterană)”, care era contra războiului SUA cu Vietnamul de Nord comunist, și organizația „The Black Panthers (Panterele Negre)”, care instiga împotriva capitalismului.

Din păcate, noile generații nu cunosc caracteristicile ce fac America excepțională: individualitatea, drepturile omului, oportunitățile egale și speranța pentru o viață bună bazată pe libertate și pe valorile formării sale istorice.

Neomarxismul actual contestă democrația, libertățile individuale și suveranitatea națională, cu acesta nu se poate ajunge la compromisuri, iar înfrângerea conservatorismului nu reprezintă o alternativă.

Premise ale puterii globale a Americii

Cu ocazia acestei parade aniversare, ca cetățean american, am avut prilejul să admir și să fiu mândră de vitejia fostei armate coloniale, care a câștigat Războiul în urma căruia a putut oficializa Declarația de Independență.

Desigur că l-am admirat pe Generalul George Washington, cel care, datorită determinării sale și vitejiei militarilor, a reușit, la 4 Iulie 1776, să cucerească Independența Coloniilor Americane față de Marea Britanie, devenind apoi și primul președinte cu putere executivă al SUA (mandate, 1789-1797) și șeful armatei.

Odată cu trecerea timpului, după victoria Armatei Americane în cele două războaie mondiale, Statele Unite au devenit puternice și au obținut un rol principal în politica mondială.

Această nouă situație impunea, pe lângă aprecierea valorii documentelor fundamentale adoptate acum două secole și mai bine, și luarea în considerare a puterii executive a președinților, având această influență globală, dar și șefia armatei.
Ca atare, conducerea națiunii și a politicii externe depindea de temelia educației, competenței, determinării și ideologiei președinților, totodată responsabili și ai activității militare.

Unii președinți au acționat nu numai în avantajul SUA, ci și al altor țări.
De exemplu, președintele Woodrow Wilson (1913-1921) a ajutat Europa intrând în Primul Război Mondial abia în 1917, pentru a sprijini Antanta formată din Anglia, Franța și Italia, împotriva Germaniei, Austro-Ungariei și Imperiului Otoman, astfel contribuind la dezmembrarea Imperiilor Austro-Ungar, Otoman și Țarist, dând posibilitatea obținerii suveranității naționale și dezvoltării țărilor mici europene.

Politica Președinților Americii și  influența comunistă

După paradă, am reflectat cu privire la efectul hotărârilor prezidențiale, cu precădere asupra celor legate de activitatea militară – din punctul meu de vedere ca româncă, ce nu și-a uitat țara de origine, care a avut de suferit de pe urma infiltrării comuniste cu asentimentul prezidențial al SUA și care a trăit personal instaurarea violentă a comunismului în România și Europa de Est.

Ca atare, voi trece în revistă pe scurt mandatele președinților SUA de după Al Doilea Război Mondial, cu aprecieri ale mele, totodată, și despre infiltrarea comunismului sau respingerea acestuia, în funcție de hotărârile lor, după cum urmează:

Franklin D. Roosevelt (1933-1945) a fost un președinte democrat cu idei de stânga.

Datorită declasificării documentelor celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a aflat că în timpul său, erau mulți spioni sovietici care accesau informațiile secrete trimise în URSS  pentru influențare.

Astfel, în Guvernul său era Alger Hiss, oficial al Departamentului de Stat, care a fost consultant în timpul Conferinței de la Yalta, în vederea împărțirii teritoriilor și schimbului de prizonieri și care a întocmit Carta ONU, statuând dreptul de veto al sovieticilor în Consiliul de Securitate, documentul fiind aprobat și lansat de F.D. Roosevelt în iunie 1945. A. Hiss a fost acuzat de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice și condamnat în 1950 pentru mărturie mincinoasă în legătură cu respectivele acuzații.
Alt oficial de la Finanțe, Harry Dexter White, care a lucrat pentru Înțelegerea Breton Woods, FMI și Banca Mondială, ulterior a fost acuzat de spionaj prin transmiterea de informații către URSS, fiind nevoit să demisioneze.
Totodată, îi mai amintesc pe Whittaker Chambers, un jurnalist și editor, informator sovietic ce apoi a defectat, și pe Joseph McCarthy, un politician și academician care în 1950, a expus infiltrarea comunistă în Guvern.

Din păcate, Roosevelt a ignorat efectele comunismului.

Harry S. Truman (1945-1953) a fost vicepreședintele lui F.D. Roosevelt, cel cu influență de stânga, în timpul căruia Europa a fost împărțită între Est și Vest.
H. Truman a refuzat sfatul generalului George Patton, care a avut inițiativa și curajul, după ce Germania fusese învinsă în luna mai 1945, să emită părerea că Stalin este la fel de nociv ca Hitler și, din moment ce armatele americane mai sunt încă în Europa, ar trebui să fie lichidat și Stalin.

Dar președintele H. Truman s-a lăsat influențat de generalul Dwight Eisenhower, care a argumentat că SUA a fost aliat al URSS în război și astfel nu putea acum să întoarcă brusc spatele foștilor aliați.
Stalin, având mână liberă, a pus stăpânire pe Europa Centrală și de Est încă din 1944, statele din zonă, inclusiv România, rămânând 45 de ani sub teroarea comunistă.
În plus, H. Truman, având bomba atomică din 1945, putea în vara aceluiași an, la Conferința de la Potsdam, unde s-a văzut cu Stalin, să-l amenințe cu această bombă spre a-l determina să părăsească Europa Centrală și de Est. Dar nu a făcut-o, din lipsă de interes american, deoarece regiunea nu avea sonde de petrol.

În schimb, la sfatul consilierului său George Kennan, a înființat în 1949, NATO, ca să apere Occidentul de expansiunea sovietică și a ajutat economic Vestul cu Planul Marshall, la sfatul generalului George Marshall.

În plus, Truman l-a refuzat în 1950 și pe generalul Douglas MacArthur, aflat în război cu Coreea de Nord, conducând trupele americane, și care a cerut ca armata SUA, prezentă acolo, să-l atace pe Mao Zedong, care era în curs de a transforma China în stat comunist.

1. Truman a fost arhitectul împărțirii Europei între Est și Vest și a lăsat deschis drumul Chinei spre comunism[4].

Dwight D. Eisenhower (1953-1961), a fost un președinte cu formație militară și aflat în competiție cu generalul George Patton, în războiul din Europa.
El nu numai că l-a sfătuit pe H. Truman – contrar propunerii lui G. Patton – în favoarea URSS, dar în cazul lui Joseph McCarthy – care în 1950 expunea infiltrarea comunistă în Administrația F.D. Roosevelt –, în mandatul acestuia, în 1954, Senatul a votat să-l cerceteze, iar Guvernul său a încetat să urmărească situația infiltrărilor expuse de McCarthy, care a devenit paria societății în loc de a fi fost lăudat.

John F. Kennedy (1961-1963) a fost un președinte democrat anticomunist, care a preluat puterea după o serie de administrații care nu vedeau comunismul ca fiind nociv.

A avut la activ un război început contra Vietnamului de Nord și a gestionat și depășit cu bine, în folosul Americii și lumii libere, Criza Berlinului (1961) și Criza nucleară a rachetelor cubaneze (1962).

Nu este de mirare că președintele J.F. Kennedy a fost asasinat, iar documentele acestui caz, timp de mai multe decenii, nu au fost declasificate.

Lyndon B. Johnson (1963-1969) este președintele democrat care a inițiat multe acte normative cu caracter social.

Din cauza mișcării contra războiului SUA cu Vietnamul de Nord, susținut de sovietici, el s-a temut să urmeze sfatul generalilor săi care doreau victoria și s-a retras după primul mandat.

Richard M. Nixon (1969-1974) a fost un președinte republican educat, competent, determinat și antisovietic, având de luptat cu mișcarea Pro-Pace de stânga.

Totuși, a reușit să închidă, în 1973, războiul cu Vietnamul de Nord, semnând Acordurile de Pace de la Paris.

1. Nixon, ca și predecesorii săi, a susținut Iranul condus de șahul Mohamad Reza Pahlavi și a ajutat Israelul în războiul Yom Kippur din 1973 împotriva arabilor sprijiniți de sovietici.

A fost un președinte determinat, dar, având probleme cu abuzurile ce i-au fost imputate, a demisionat în timpul celui de-al doilea mandat, fiind succedat de președintele Gerald R. Ford (1974-1977).

Jimmy E. Carter (1977-1981) a fost un președinte democrat cu un mandat nereușit, o economie slabă și o inflație mare.

În politica externă, a intervenit în 1979 în Iran contra Șahului, înlesnind astfel venirea unui guvern islamic-comunist, dar, ulterior, tot în 1979, a avut parte de atacul asupra Ambasadei SUA cu luare de mulți ostatici, pe care a reușit să-i recupereze prin intermediul Algeriei, în vederea încheierii unui acord în favoarea Iranului și rușinos pentru SUA – The Algiers Convention.

În plus, J. Carter este președintele care a cedat Canalul Panama.

Ronald W. Reagan (1981-1989) rămâne în istorie ca un președinte republican anticomunist, determinat, care prin sancțiuni economice și fără război, a reușit, după aproape 75 de ani de comunism, să dezmembreze URSS și puterea sovietică.

A desființat Uniunea Controlorilor Aviației, din cauza grevei provocate de aceasta, dar s-a lăsat influențat alegându-l ca vicepreședinte pe George Herbert Bush.

Ca șef al Armatei, a aprobat producerea sistemului de rachete balistice cu rază medie de acțiune (Intermediate-Range Ballistic Missile – IRBM), care avea capacitatea de a intercepta și anihila rachetele nucleare inamice.

George H. Bush (1989-1993), fost director CIA și ambasador în China, a fost un președinte opus lui Reagan.

Deși trebuia să profite de dezmembrarea URSS și să-l ajute pe președintele Boris Elțin să readucă Rusia spre Occident, el a ocolit Federația Rusă a lui Tolstoi, Cehov și Ceaikovski, a lucrat în 1989 numai cu Mihail Gorbaciov, care a fost forțat să elibereze țările Europei Centrale și de Est, dar a impus în continuare la putere emisari comuniști în aceste state.

Iar după Conferința de la Malta din decembrie 1989, G.H. Bush a spus clar că fostele țări captive / satelite trebuie să se descurce fără ajutor, cu toate că el ar fi avut obligația să le ajute, considerând că America lui Truman le-a lăsat 45 de ani sub teroarea comunistă.

Cu Gorbaciov, a semnat, în 1990, Carta Europei, lăsând hotare neclare cu Ucraina.

G.H. Bush a făcut afaceri personale cu China și a lansat globalizarea prin The New World Order (NWO –Noua Ordine Mondială), o ordine în care pacea era supravegheată de Consiliul de Securitate al ONU și nu de America.

El este responsabil și pentru politica prezentă, când ar fi trebuit ca America să fi fost aliată cu Federația Rusă contra Chinei comuniste, dacă aceasta s-ar fi comportat după cum dorea B. Elțîn.

William (Bill) J. Clinton (1993-2001) a fost un președinte democrat, competent, care, spre deosebire de G.H. Bush, a văzut că rușii doreau să scape de comunism.

Ca atare, el, cu sprijinul NATO, l-a ajutat pe președintele Boris Elțîn al Federației Ruse, după semnarea în 1997 a NATO-Russia Founding Act, cu un birou permanent de comunicare cu NATO la Moscova, în vederea primirii de sfaturi pentru o bună colaborare.

De asemenea, văzând că predecesorul său a refuzat să sprijine fostele „țări captive”, B. Clinton le-a ajutat oferindu-le un Parteneriat Strategic cu America, pentru a le ridica moralul după cei 45 de ani de comunism forțat.

George W. Bush (2001-2009) a fost președintele care a susținut războiul din 2003 din Irak.

S-a împrietenit cu președintele Federației Ruse Vladimir Putin din anul 2000 și s-a văzut cu acesta de 40 de ori.
V. Putin rugase Administrația G.W. Bush ca să-l ajute să intre în securitatea colectivă NATO, având Actul cu NATO prelungit în 2002 și un oficiu de comunicare cu Alianța la Moscova.
Dar G.W. Bush s-a lăsat influențat de vicepreședintele său, Dick Cheney, care îi ura pe ruși, astfel că, la Summitul NATO din 2008 de la București, a invitat Ucraina și Georgia, în loc de Federația Rusă, în Alianță. Acela a fost momentul de ruptură a relațiilor dintre Rusia și America, V. Putin neacceptând umilința adusă țării sale.

Astfel s-a ajuns la situația politicii actuale, în care America are doi adversari: Rusia și China, în loc să fie Rusia alături de America împotriva Chinei.

Barack H. Obama (2009-2017), președintele democrat cu convingeri comuniste, l-a avut ca mentor pe Saul Alinsky, activistul Partidului Comunist, student al profesoarei Frances Fox Piven de la Universitatea Columbia și consilier al Association of Community Organization for Reform Now (ACORN) – unde Obama a lucrat pentru Project-Vote și ulterior a fost avocatul Asociației.

A fost determinat să schimbe trecutul și tradiția Americii, avându-l ca vicepreședinte pe Joe Biden și fiind ales și reales ca președinte datorită infiltrărilor anterioare din SUA și din cauza unei majorități ignorante a populației.

El a schimbat termeni din Constituție, de exemplu „dreptul la egalitate” în „echitate” și Justiție în „Justiție Socială”.

Obama nu s-a ocupat de starea Armatei după războiul din Irak, în schimb, în politica externă, fiind de origine islamică, a ajutat Iranul cu milioane de dolari cash, când în 2009, acolo se construia Centrul Nuclear subteran Fordo (Fordow), astfel contribuind la amenințarea nucleară iraniană din 2025.

Donald J. Trump (în primul mandat, 2017-2021) a fost un președinte deosebit, candidând ca apolitic susținut de Partidul Republican și oferindu-și serviciile spre a salva țara de influența politicii lui B. Obama.

Cu lozinca sa „America First”, a reușit, atrăgând majoritatea populației, dar a suferit abuzuri de stânga, bazate pe acuzația nefondată de colaborare cu rușii „Russian collusion”, fapt ce nu s-a putut dovedi.

Cu toată acestea, a refăcut economia și industria energetică, a lichidat ISIS, organizația teroristă islamică sunită din Irak și Siria, și l-a atacat și eliminat în ianuarie 2020, la Bagdad, pe generalul iranian Qasem Soleimani.
D. Trump ar fi fost reales cu un vot popular de 75 milioane de votanți, dar Obama a acționat cu sprijinul guvernatorilor unor state de stânga, manipulând votul electoral în  favoarea lui J. Biden.
Joseph (Joe) R. Biden (2021-2025) a fost un președinte care a urmat politica lui B. Obama, dar într-un mod și mai accentuat.

A sprijinit Ucraina cu armament și financiar, în războiul acesteia cu Rusia, declanșat în februarie 2022.

Donald J. Trump (în al doilea mandat, 2025-prezent) a preluat acest mandat de președinte cu noul slogan „Make America Great Again (MAGA)”, în care votanții au avut încredere, deoarece în mandatul trecut, el a făcut tot ceea ce promisese.

De la bun început, a schimbat Administrația, numind în funcții oameni tineri și competenți.

Pe plan extern, D. Trump are în față trei probleme majore, și anume: de lichidat războiul din Israel cu Hamas, pe cel din Ucraina cu Rusia și eventualul conflict al Chinei cu Taiwanul.

Războiul din Israel și problema nucleară din Iran

După ce Trump a cerut negocieri pe o perioadă de 60 de zile, în vederea încetării programului nuclear, Iranul susținând că nu produce arme nucleare, la 13 iunie 2025, Israelul a atacat Iranul, care la rândul său a ripostat militar.

După aceea, au urmat, pe 15-16 iunie, două zile de negocieri fără succes, iar D. Trump, înainte de a pleca, pe 15 iunie, în Canada, la întrunirea G7, a cerut Iranului să cedeze.

În schimb, între 17-18 iunie, la cererea Israelului, Iranul a evacuat Teheranul, iar SUA și-a închis Ambasada și i-a evacuat pe cetățenii americani din Israel, totodată  trimițând Grupul armat de atac al portavionului USS Nimitz în Orientul Mijlociu.

La 19 iunie, președintele Trump a cerut două săptămâni pentru a putea hotărî dacă SUA se va implice în război, iar, la 20 iunie, prim-ministrul Benjamin (Bibi) Nethanyahu a inițiat un atac având ca țintă bazele nucleare iraniene.

Deodată, pe neașteptate, D. Trump, nemaiținând seama de termenul solicitat, a luat o hotărâre curajoasă, ordonând, la 21 iunie, unei echipe de bombardiere pentru misiuni speciale, însoțită și de submarine cu platforme de lansare de rachete, să îndeplinească misiunea de a bombarda instalațiile nucleare iraniene, respectiv Complexul Nuclear Fordo și Centrul de Tehnologie Nucleară Isfahan.

Atacul a fost numită Operațiunea „Midnight Hammer (Ciocanul de la miezul nopții)”, fiind o lovitură tactică de o severitate maximă, care și-a atins scopul cu efect și fără greșeli, avioanele întorcându-se după 36 de ore, fără dificultăți sau victime.

Programul nuclear iranian nu a fost distrus complet, dar a fost păgubit, fiind de notorietate că bombele nucleare nu sunt tolerate[5].

În plus, hotărârea neașteptată a lui D. Trump în vederea Operațiunii „Midnight Hammer” a pus capăt amenințării nucleare Iraniene și conflictului Israelului cu Iranul.

De asemenea, aceasta a reprezentat o amenințare de luat în considerare de către Rusia și China, mai ales după un alt succes a lui D. Trump, cel de la Summitul NATO de la Haga, unde a cerut fiecărui stat membru alocarea unei contribuții de 5% din PIB pentru bugetul de apărare al NATO, cerință care a fost acceptată de membrii prezenți la summit.

Amintiri despre generalul George Patton

Voi încheia aici articolul pe care l-am dedicat frumoasei parade militare prin care a fost celebrată aniversarea celor 250 de ani de la înființarea, la 14 iunie 1775, a Armatei SUA, dându-mi ocazia, ca cetățean american, să fiu mândră de vitejia fostei armate coloniale, care datorită determinării generalului George Washington, a câștigat războiul cu britanicii, cucerind Independența și asigurând viitorul Americii, devenită în timp Statele Unite cele puternice și cu influență globală.

Nu-i pot omite pe generalul George Patton, cel mai bun conducător de Divizii armate în cel de-Al Doilea Război Mondial, care a avut curajul să-și exprime față de președintele H. Truman părerile sale despre necesitatea eliminării lui Stalin al URSS, și pe generalul Douglas MacArthur, care a avut o părere similară cu privire la Mao Zedong al Chinei, ambii generali fiind dornici să scape omenirea de comunism, fie acesta rus, fie chinez.

Totodată, această paradă mi-a dat prilejul să reflectez asupra momentului când Armata Americană a fost chemată, pe 21 iunie 2025, să acționeze împotriva centrelor nucleare iraniene, dând dovadă de pricepere și vitejie pentru care merită să fie felicitată!

În plus, sunt bucuroasă de coincidența că am terminat de scris acest articol de Ziua Independenței Americii, care a fost și ziua semnării de către președintele Donald Trump a Legii „The Big Beautiful Bill (BBB – Legea mare și frumoasă)”, prin care se intenționează repararea în totalitate a pagubei pricinuite de mandatul lui Joe Biden.

La Mulți Ani, America. la cei 249 de ani!

Palm Beach-Florida, 14 iunie – 4 iulie 2025

 

CAUSER / Ajutorul ideologic al Franței, acordat Republicii Moldova, devine ideologie

Bibliografie

• Epoch Times 28 mai-3 iune 2035ă. A15

 

[2] Tucker, Jeffrey A. – „America and the Spirit of Awareness (America și spiritul conștientizării)” – în „Epoch Times”, 11-16 iunie 2025, p. A14 – publicat în ediția online la 31 martie 2025 (actualizat la 9 iunie 2025).

[3] Curry, Robert – „The 3 Pillars of the American Idea (Cei 3 piloni ai ideii americane)” – în „Epoch Times”, 28 mai – 3 iunie 2025, p. A15 – publicat în ediția online la 19 mai 2025 (actualizat la 26 mai 2025) și accesibil gratuit pe portalul „Real Clear History” (postare 7 mai 2025).

[4] Pentru detalii, a se vedea: Vrăbiescu Kleckner, Simona M. – „Rolul trecutului asupra prezentului. SUA, România şi alegerile” – Editura Curtea Veche Publishing, București, 2020, 120 p.

[5] Black, Conrad – „US Strikes on Iran’s Nuclear Sites a Masterclass in How to lecție de măiestrie despre cum să învingem terorismul)” – în ‘Epoch Times”, 25-30 iunie 2025, p. A15 –publicat în ediția online la 23 iunie 2025 (actualizat la 25 iunie 2025).